Old lines from an old blog
August 04, 2015
Îmi e dor de mine
Vreau să mă mai cunosc puțin. Simt că mai am încă ceva de descoperit și vreau să o fac din nou prin scris. Vreau să nu mă mai blochez la fiecare cuvânt, fiecare moment. Vreau să-mi pot lăsa sufletul să iasă.
July 28, 2015
When do i stop talking?
There are moments when being uncomfortable makes us talk more: about the weather, about the cat left alone in the appartment... about things that usualy would not get so much of our attention. It happened to me recently in a conversation with a man when I tried to say something but my words came out wrong. I was so terrified that he might get the wrong idea that I started explaining what I meant but again, nothing went right. And so I was digging deeper into the problem, mumbling things that made no sense, when all i had to do is stop talking in the first place. I guess being affraid of being missuderstood makes us talk more and insist on issues but all we have to do is take a deep breath and before we continue talking we should see what the other person got from what we just said. Who knows, maybe we are wrong and they got it right from the first time.
November 22, 2014
Evoluție
Găsesc, din când în când, momente de liniște. Stau în camera mea și ascult traficul de afară. Îmi iau o carte din raft și încep să citesc. Mă simt bine așa, mă simt EU. Și nu mai am nevoie de nimic, deși tot ce s-a schimbat e persoana mea. S-au schimbat gândurile, s-au schimbat aspirațiile și visurile. De data aceasta vreau ceva concret, ceva pe care știu că-l pot dobândi. Vreau să ajung departe. Din toate punctele de vedere. Fac ceea ce-mi place și sunt așa cum îmi place. M-am împăcat cu mine de o vreme încoace. Acum știu cine sunt și tot ceea ce am nevoie este timp, doar atât.
Nu, nu am un om drag, am mai mulți oameni care-mi sunt dragi.
July 13, 2014
***
Stranie starea în care nu mai simți nimic. Ca după o lovitură puternică în care nu mai reușești să vezi nimic, să distingi nimic. Practic nu te mai percepi ca ființă, conștiința nu-și mai percepe trupul. Nu-mi mai sunt mie, nu mă mai doare. Și dacă nu doare ceva nu e bine. Ești indiferent la tot ce se întâmplă în jurul tău și nimic nu te mai impresionează. Nu că ar fii făcut-o până acum, dar acum nici măcar nu mai pretinzi că ești atent sau că îți pasă. Dacă nu te mai simți pe tine, nu mai simți nici vina, nici regretul. Ca și când totul ar fii ideal, doar că nu este. Oricine și-ar dori să nu mai simtă nimic, dar când ajungi în punctul acesta îți dai seama cât de sec ai devenit, cât de gol ești... Totul pare foarte abstract și nimic nu-și mai are limita. Nu-ți mai pasă. E ca o plutire lină, fără durere dar și fără plăcere.
Îți șoptești viața la urechea nepotrivită.
July 21, 2014
.*.*.*.
Mi-am mutat sufletul în altă cutie.
E gălăgie și-mi place. E trafic intens pe Magheru. Am timp să-mi amintesc de toate regretele. Să le retrăiesc și să le simt din nou. Nu știu de unde plăcerea asta să deschid răni mai vechi. M-am obișnuit să nu se întâmple ceea ce vreau, dar asta nu face situația deloc mai ușoară. Dar trec peste. Mai greu, dar trec.
Și simt o dizabilitate, un handicap emoțional. Simt că nu pot iubi pentru că nu mă pot apropia de nimeni. Nu pot lăsa pe nimeni să-mi intre în suflet pentru că mă speri de fiecare dată, pentru că am fost învățată că iubirea-i o slăbiciune pe care nu trebuie să o am. Și fără, totul e atât de gol... fără sens, fără motiv. Și gândurile-mi sună atât de patetic, atât de prostesc. Ce nevoie am eu de iubire?! Ce nevoie am eu de un om drag?! Ce nevoie am eu de orice?! Și dacă nu am nevoie de toate astea, de ce nu mi-e bine? De ce tânjesc după un lucru pe care nu l-am avut niciodată? De ce mi-e frică să fac ceva? De ce mi-e frică, de fapt? De ce lucrurile ajung atât de dramatizate? Pot face orice de una singură, mă pot descurca așa foarte bine! Probabil o văd atât de minunată pentru că o privesc din exterior, iubirea asta, a voastră! Și nu-i vorba de iubire neapărat, că am ajuns să o idolatrizez prea mult, ci despre simpla apropiere de oameni. Momentul în care te deschizi și lași oamenii să te cunoască. Atâtea lucruri care îmi par firești și interzise mie... toate momentele în care mă simt pe dinafară.
July 03, 2014
***
mă învârt
în gânduri
nu mai știu să mă opresc
scriu despre lucruri fictive
ascund adevăruri
vreau să cred că pot
văd mai mult decât aș vrea
aud prea puțin
ceva îmi lipsește
nu știu de ce am nevoie
ignor
tot ce pot
tot ce nu mă ajută
filosofia se consumă
la fel și țigara
pe care nu am fumat-o niciodată
sau berea aceea
totul se termină
până și viața asta
mi-e prea mare
nu vreau să mă prezint
întreabă-mă de mine
May 28, 2014
...
... și din când în când te așezi pe canapea singur și începi să te gândești la toate lucrurile pe care le-ai fii putut face diferit, la lucrurile pe care le-ai deviat, la ceea ce se întâmplă acum ca consecință a ultimei luni. Și stai, câteva ore chiar, nu regretând, ci măcinându-te cu acel ”ce-ar fii fost dacă...”. Poate n-ar fii fost nimic diferit, dar tot te sâcâie ideea. Unde intervenția ta a schimbat ceva? Dar dacă a schimbat ceva, poate a schimbat în bine. Poate privești doar din unghiul greșit. Poate lucrurile nu-s așa pierdute cum crezi acum. Poate tot răul e spre mai bine... dar nu sunt sigură spre mai binele cui.
May 24, 2014
Filosofia mâinilor
Am o obsesie pentru mâini. Le privesc, le analizez, le îndrăgesc, le simt, le văd depărtându-se, răzgândindu-se și plecând. Mâinile sunt primele care vin spre mine și tot primele care pleacă. Eu le țin la spate de obicei și nu-mi e bine. Mi-e greu să le las să caute oameni. Mâinile tale îmi spun atâtea despre tine... că nici tu nu mi-ai putea spune ceva mai frumos, ca o atingere ușoară a degetelor tale în palma mea.
April 29, 2014
... și-acum cine îmi va face demonii să tacă?
Fiecare om trezește monștrii în mine și-i lasă să mă devoreze încet... încet. Timpul nu m-a ajutat niciodată. Mă trezesc uneori cu 2 mâini stângi și niciun gând. Nimic. Nu știu să simt și să reacționez în același timp. Nu văd ce-i de văzut.
December 27, 2013
Dacă ar fii să scriu despre oameni...
... aș începe prin a scrie despre mine. Sunt omul pe care-l cunosc cel mai bine.
Nu cred că poate cineva să se caracterizeze pur și simplu, fără nicio implicație emoțională. De obicei mă subestimez și privesc cu un oarecare negativism lucrurile sperând să nu am dreptate. Și totuși, sunt o fire optimistă de obicei. Ce voiam să zic cu asta este faptul că un om este o emoție atât de complexă încât în el pot exista, simultan, 2 lucruri diametral opuse. Nu vorbesc de bipolaritate și nici de personalitate multiplă, doar de senzația că te divizi în 2 păreri opuse, 2 alegeri diferite, etc. Dar atunci când ajungi la 2 jumătăți ce arată la fel de bine, care cântăresc la fel, pe care o alegi? Așa ajunge viața un soi de joc cu hazardul căci nu-ți rămâne decât să alegi la întâmplare, sau, după cum spunea o prietenă, să lași destinul să aleagă pentru tine. Doar ca nu cred in destin.
Mă întreba cineva acum puțină vreme dacă-mi place atât de mult matematica, dar o spunea într-un fel anume, ca și când ceea ce urma să spun avea să fie de fapt un răspuns pentru mine. I-am spus că da și atunci a venit și explicația: ”Exact! Tu ai o gândire matematică. Nu-ți stabilești o destinație. Doar începi să mergi, faci un pas, apoi altul, dar nu într-o direcție anume, nu spre ceva anume. Tu habar nu ai cum arată destinația, în momentul în care pleci de pe loc, nu ai nici cea mai vagă idee unde ai să ajungi. Te concentrezi, în schimb, foarte mult pe detalii, pe fiecare pas. S-ar zice că nu privești prea mult în viitor, nu-ți faci planuri de lungă durată, ci te concentrezi pe prezent și faci tot ce poți ACUM.”. Și așa este.
December 23, 2013
Un salt mortal spre EU
Ce se întâmplă atunci când te cunoști? Când nu te mai temi de tine și te simți un copac? Aparent e locul din care nu mai pleci, locul din tine care rămâne neschimbat. Dar dacă te cunoști prea bine și nu-ți place ce vezi? Dacă ești un ”lup de stepă”?
Fiecare acțiune ne devinește
December 23, 2013
Fragmente
Durerea e mai intensă decât fericirea
Omul e o ființă atât de complexă încât nici el nu cred că poate pretinde că se cunoaște pe deplin.
Nu am o fobie de spații goale, am o fobie de responsabilitatea de a le umple.
Nu știu dacă faptul că nu pot scrie e datorat unui echilibru interior, sau unui dezechilibru, unui haos emoțional.
Sper să nu confund iubirea cu admirația.
December 10, 2013
...
E una din zilele în care vreau să-mi tai sufletul ca pe o floare și să-l arunc la primul coș. Ca atunci când te doare o măsea până la gândul că fără ea ți-ar fii mai bine; n-ar mai avea ce să te doară.
Și până la urmă ce fac eu cu un suflet obosit, frânt?
November 27, 2013
***
stau
cu capul în jos
aștept
să vină Amelie
cu rochia pătată de dulceață de mure
să îmi spună
"Ești jalnic, Emil!"
November 27, 2013
***
Azi m-am gândit să scriu despre oameni. Încă încerc să-mi dau seama care-i rolul lor în existența mea. Teoria ar fi una destul de greu de înghițit, dar privită obiectiv, este una cât se poate de validă. Desigur, e posibil ca eu să tratez doar o față a problemei în ceea ce urmează să spun, dar până la urmă aceasta există.
Cunoaștem oameni pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Legăm relații cu cei din jur pentru a ne scoate la iveală diverse laturi emoționale.
Singurătatea nu te-a scos niciodată din tine, pe când un alt om a făcut-o. Nu-ți pasă cine, nu contează cine. Până la un anumit nivel, orice om te poate face să-ți lași o parte la vedere. Orice carte își lasă coperta pentru a fii atinsă de toți, însă nu oricine ajunge să-i atingă paginile, să le citească și mai ales să le înțeleagă.
Apoi când contează cine și cât reușește să te scoată din carapace, lucrurile iau o cu totul altă simbolistică. Aici nu mai este un om oarecare, ci omul spre care observi că te deschizi fără să vrei. Îl lași să-ți citească paginile și cu o oarecare emoție speri să-l fascineze.
November 27, 2013
Amélie
Mi-e sufletul gol, Amélie. Mă caut și mă dor mâinile. E întuneric și nu-i nimeni aici. Nu-i nimeni de prea multă vreme.
Amélie!
Îmi e dor de mine
Vreau să mă mai cunosc puțin. Simt că mai am încă ceva de descoperit și vreau să o fac din nou prin scris. Vreau să nu mă mai blochez la fiecare cuvânt, fiecare moment. Vreau să-mi pot lăsa sufletul să iasă.
July 28, 2015
When do i stop talking?
There are moments when being uncomfortable makes us talk more: about the weather, about the cat left alone in the appartment... about things that usualy would not get so much of our attention. It happened to me recently in a conversation with a man when I tried to say something but my words came out wrong. I was so terrified that he might get the wrong idea that I started explaining what I meant but again, nothing went right. And so I was digging deeper into the problem, mumbling things that made no sense, when all i had to do is stop talking in the first place. I guess being affraid of being missuderstood makes us talk more and insist on issues but all we have to do is take a deep breath and before we continue talking we should see what the other person got from what we just said. Who knows, maybe we are wrong and they got it right from the first time.
November 22, 2014
Evoluție
Găsesc, din când în când, momente de liniște. Stau în camera mea și ascult traficul de afară. Îmi iau o carte din raft și încep să citesc. Mă simt bine așa, mă simt EU. Și nu mai am nevoie de nimic, deși tot ce s-a schimbat e persoana mea. S-au schimbat gândurile, s-au schimbat aspirațiile și visurile. De data aceasta vreau ceva concret, ceva pe care știu că-l pot dobândi. Vreau să ajung departe. Din toate punctele de vedere. Fac ceea ce-mi place și sunt așa cum îmi place. M-am împăcat cu mine de o vreme încoace. Acum știu cine sunt și tot ceea ce am nevoie este timp, doar atât.
Nu, nu am un om drag, am mai mulți oameni care-mi sunt dragi.
July 13, 2014
***
Stranie starea în care nu mai simți nimic. Ca după o lovitură puternică în care nu mai reușești să vezi nimic, să distingi nimic. Practic nu te mai percepi ca ființă, conștiința nu-și mai percepe trupul. Nu-mi mai sunt mie, nu mă mai doare. Și dacă nu doare ceva nu e bine. Ești indiferent la tot ce se întâmplă în jurul tău și nimic nu te mai impresionează. Nu că ar fii făcut-o până acum, dar acum nici măcar nu mai pretinzi că ești atent sau că îți pasă. Dacă nu te mai simți pe tine, nu mai simți nici vina, nici regretul. Ca și când totul ar fii ideal, doar că nu este. Oricine și-ar dori să nu mai simtă nimic, dar când ajungi în punctul acesta îți dai seama cât de sec ai devenit, cât de gol ești... Totul pare foarte abstract și nimic nu-și mai are limita. Nu-ți mai pasă. E ca o plutire lină, fără durere dar și fără plăcere.
Îți șoptești viața la urechea nepotrivită.
July 21, 2014
.*.*.*.
Mi-am mutat sufletul în altă cutie.
E gălăgie și-mi place. E trafic intens pe Magheru. Am timp să-mi amintesc de toate regretele. Să le retrăiesc și să le simt din nou. Nu știu de unde plăcerea asta să deschid răni mai vechi. M-am obișnuit să nu se întâmple ceea ce vreau, dar asta nu face situația deloc mai ușoară. Dar trec peste. Mai greu, dar trec.
Și simt o dizabilitate, un handicap emoțional. Simt că nu pot iubi pentru că nu mă pot apropia de nimeni. Nu pot lăsa pe nimeni să-mi intre în suflet pentru că mă speri de fiecare dată, pentru că am fost învățată că iubirea-i o slăbiciune pe care nu trebuie să o am. Și fără, totul e atât de gol... fără sens, fără motiv. Și gândurile-mi sună atât de patetic, atât de prostesc. Ce nevoie am eu de iubire?! Ce nevoie am eu de un om drag?! Ce nevoie am eu de orice?! Și dacă nu am nevoie de toate astea, de ce nu mi-e bine? De ce tânjesc după un lucru pe care nu l-am avut niciodată? De ce mi-e frică să fac ceva? De ce mi-e frică, de fapt? De ce lucrurile ajung atât de dramatizate? Pot face orice de una singură, mă pot descurca așa foarte bine! Probabil o văd atât de minunată pentru că o privesc din exterior, iubirea asta, a voastră! Și nu-i vorba de iubire neapărat, că am ajuns să o idolatrizez prea mult, ci despre simpla apropiere de oameni. Momentul în care te deschizi și lași oamenii să te cunoască. Atâtea lucruri care îmi par firești și interzise mie... toate momentele în care mă simt pe dinafară.
July 03, 2014
***
mă învârt
în gânduri
nu mai știu să mă opresc
scriu despre lucruri fictive
ascund adevăruri
vreau să cred că pot
văd mai mult decât aș vrea
aud prea puțin
ceva îmi lipsește
nu știu de ce am nevoie
ignor
tot ce pot
tot ce nu mă ajută
filosofia se consumă
la fel și țigara
pe care nu am fumat-o niciodată
sau berea aceea
totul se termină
până și viața asta
mi-e prea mare
nu vreau să mă prezint
întreabă-mă de mine
May 28, 2014
...
... și din când în când te așezi pe canapea singur și începi să te gândești la toate lucrurile pe care le-ai fii putut face diferit, la lucrurile pe care le-ai deviat, la ceea ce se întâmplă acum ca consecință a ultimei luni. Și stai, câteva ore chiar, nu regretând, ci măcinându-te cu acel ”ce-ar fii fost dacă...”. Poate n-ar fii fost nimic diferit, dar tot te sâcâie ideea. Unde intervenția ta a schimbat ceva? Dar dacă a schimbat ceva, poate a schimbat în bine. Poate privești doar din unghiul greșit. Poate lucrurile nu-s așa pierdute cum crezi acum. Poate tot răul e spre mai bine... dar nu sunt sigură spre mai binele cui.
May 24, 2014
Filosofia mâinilor
Am o obsesie pentru mâini. Le privesc, le analizez, le îndrăgesc, le simt, le văd depărtându-se, răzgândindu-se și plecând. Mâinile sunt primele care vin spre mine și tot primele care pleacă. Eu le țin la spate de obicei și nu-mi e bine. Mi-e greu să le las să caute oameni. Mâinile tale îmi spun atâtea despre tine... că nici tu nu mi-ai putea spune ceva mai frumos, ca o atingere ușoară a degetelor tale în palma mea.
April 29, 2014
... și-acum cine îmi va face demonii să tacă?
Fiecare om trezește monștrii în mine și-i lasă să mă devoreze încet... încet. Timpul nu m-a ajutat niciodată. Mă trezesc uneori cu 2 mâini stângi și niciun gând. Nimic. Nu știu să simt și să reacționez în același timp. Nu văd ce-i de văzut.
December 27, 2013
Dacă ar fii să scriu despre oameni...
... aș începe prin a scrie despre mine. Sunt omul pe care-l cunosc cel mai bine.
Nu cred că poate cineva să se caracterizeze pur și simplu, fără nicio implicație emoțională. De obicei mă subestimez și privesc cu un oarecare negativism lucrurile sperând să nu am dreptate. Și totuși, sunt o fire optimistă de obicei. Ce voiam să zic cu asta este faptul că un om este o emoție atât de complexă încât în el pot exista, simultan, 2 lucruri diametral opuse. Nu vorbesc de bipolaritate și nici de personalitate multiplă, doar de senzația că te divizi în 2 păreri opuse, 2 alegeri diferite, etc. Dar atunci când ajungi la 2 jumătăți ce arată la fel de bine, care cântăresc la fel, pe care o alegi? Așa ajunge viața un soi de joc cu hazardul căci nu-ți rămâne decât să alegi la întâmplare, sau, după cum spunea o prietenă, să lași destinul să aleagă pentru tine. Doar ca nu cred in destin.
Mă întreba cineva acum puțină vreme dacă-mi place atât de mult matematica, dar o spunea într-un fel anume, ca și când ceea ce urma să spun avea să fie de fapt un răspuns pentru mine. I-am spus că da și atunci a venit și explicația: ”Exact! Tu ai o gândire matematică. Nu-ți stabilești o destinație. Doar începi să mergi, faci un pas, apoi altul, dar nu într-o direcție anume, nu spre ceva anume. Tu habar nu ai cum arată destinația, în momentul în care pleci de pe loc, nu ai nici cea mai vagă idee unde ai să ajungi. Te concentrezi, în schimb, foarte mult pe detalii, pe fiecare pas. S-ar zice că nu privești prea mult în viitor, nu-ți faci planuri de lungă durată, ci te concentrezi pe prezent și faci tot ce poți ACUM.”. Și așa este.
December 23, 2013
Un salt mortal spre EU
Ce se întâmplă atunci când te cunoști? Când nu te mai temi de tine și te simți un copac? Aparent e locul din care nu mai pleci, locul din tine care rămâne neschimbat. Dar dacă te cunoști prea bine și nu-ți place ce vezi? Dacă ești un ”lup de stepă”?
Fiecare acțiune ne devinește
December 23, 2013
Fragmente
Durerea e mai intensă decât fericirea
Omul e o ființă atât de complexă încât nici el nu cred că poate pretinde că se cunoaște pe deplin.
Nu am o fobie de spații goale, am o fobie de responsabilitatea de a le umple.
Nu știu dacă faptul că nu pot scrie e datorat unui echilibru interior, sau unui dezechilibru, unui haos emoțional.
Sper să nu confund iubirea cu admirația.
December 10, 2013
...
E una din zilele în care vreau să-mi tai sufletul ca pe o floare și să-l arunc la primul coș. Ca atunci când te doare o măsea până la gândul că fără ea ți-ar fii mai bine; n-ar mai avea ce să te doară.
Și până la urmă ce fac eu cu un suflet obosit, frânt?
November 27, 2013
***
stau
cu capul în jos
aștept
să vină Amelie
cu rochia pătată de dulceață de mure
să îmi spună
"Ești jalnic, Emil!"
November 27, 2013
***
Azi m-am gândit să scriu despre oameni. Încă încerc să-mi dau seama care-i rolul lor în existența mea. Teoria ar fi una destul de greu de înghițit, dar privită obiectiv, este una cât se poate de validă. Desigur, e posibil ca eu să tratez doar o față a problemei în ceea ce urmează să spun, dar până la urmă aceasta există.
Cunoaștem oameni pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Legăm relații cu cei din jur pentru a ne scoate la iveală diverse laturi emoționale.
Singurătatea nu te-a scos niciodată din tine, pe când un alt om a făcut-o. Nu-ți pasă cine, nu contează cine. Până la un anumit nivel, orice om te poate face să-ți lași o parte la vedere. Orice carte își lasă coperta pentru a fii atinsă de toți, însă nu oricine ajunge să-i atingă paginile, să le citească și mai ales să le înțeleagă.
Apoi când contează cine și cât reușește să te scoată din carapace, lucrurile iau o cu totul altă simbolistică. Aici nu mai este un om oarecare, ci omul spre care observi că te deschizi fără să vrei. Îl lași să-ți citească paginile și cu o oarecare emoție speri să-l fascineze.
November 27, 2013
Amélie
Mi-e sufletul gol, Amélie. Mă caut și mă dor mâinile. E întuneric și nu-i nimeni aici. Nu-i nimeni de prea multă vreme.
Amélie!
Comentarii
Trimiteți un comentariu